Omul daca nu e si fudul nu e prost destul

Asa spune una din multele zicale romanesti despre care stiu.

Din pacate, am ajuns la aceasta (trista) concluzie in urma unei discutii pe care am avut-o cu cineva de la care, credeam cel putin, ca am ceva de invatat. O persoana care sa ma inspire. Este vina mea ca am avut aceste asteptari, oricum asta mi se spune ori de cate ori se iveste ocazia.

Ei bine, am observat, nu de acum, ca ai o mare 'problema' cand le spui oamenilor ca gresesc undeva, nu oricui, mai ales managerilor. Daca te-apuci sa le spui ca ceva din ce fac ei nu este tocmai o abordare potrivita devii cel mai mare dusman al lor. Asta am simtit pe pielea mea, cand mi s-a spus despre faptul ca nu accept sa imi reconsider valorile si principiile pe care practic se bazeaza existenta mea. Si daca nu ma pot alinia asa cum doresc altii sa o fac, este foarte grav.

Ei bine, cand am auzit aceste cuvinte, mi-am dat seama ca, pe langa faptul ca nu vorbesc cu persoana care trebuie, adica interlocutorul este un om cu care clar nu ma pot intelege, este clar ca ar trebui sa-mi regandesc locul intr-o echipa unde e posibil sa nu am ce cauta.

Am observat ca majoritatea managerilor incearca sa-si reeduce coechipierii. Adica, tu ca om care nu te-ai nascut in momentul in care ai fost recrutat de x-ulescu, este necesar sau indicat cum vrei sa-i spui sa faci niste schimbari sau compromisuri care sunt vitale pentru a-ti mentine sau prelungi viata intr-o companie.

Nu este un lucru strain, adica am prieteni care s-au confruntat cu aceste probleme si care au preferat sa taca. Am inteles ca asta ar fi reteta care te tine, mai nou, la locul de munca.

Eu, spre deosebire de acesti oameni nu mi-am luat niciun angajament, domeniul meu de activitate este destinat construirii unui business, nicidecum un job traditional unde, mort copt, esti obligat sa mergi la un program fix de 8 ore/zi, 5 zile/saptamana.

Ce-am mai aflat nou, este ca desi nu mi-am luat vreun angajament traditional, este imperios necesar sa dau raportul inclusiv daca am de rezolvat o treaba personala si nu una de 'serviciu'. Drept urmare am intrat intr-o confuzie totala, astfel incat nu mai stiam la momentul acela daca pentru acesti oameni conteaza rezultatele sau modul in care ajungi la ele sau amandoua.

Oricum, cred ca este binecunoscut faptul ca se fac multe abuzuri in majoritatea companiilor si nu numai. Din pacate, observ ca angajatii prefera sa taca si sa barfeasca intre ei problemele existente si cu care se confrunta zilnic fara sa ia nicio masura. Dupa parerea mea, asta este drama prin care romanul traieste de 26 de ani. Sa zicem ca pe vremea celuilalt regim nu aveai nicio putere dar, in timp lucrurile s-au schimbat iar acum, din nefericire 'datorita' sacrificiului suprem al unor oameni, noi ne putem exprima si astfel impiedica abuzurile care se fac la adresa noastra.  Asadar tine numai de noi sa facem niste schimbari despre care suntem toti constienti ca trebuie facute.

Dar intrebarea mea este, cand? De ce preferam sa ne plangem in loc sa facem ceea ce stim ca avem de facut? Nu de alta dar singuri ne prelungim agonia. Asa ca, sfatul meu pentru cei care se plang este ca din cer nu a venit si nu vine nimic, decat ploaie sau ninsoare.

Deci, asa cum am mai spus, daca vrei sa schimbi ceva fa-o tu, nu astepta dupa sef sau mai rau, dupa stat.

Si tine minte ca daca timp de 26 de ani nu a venit nimeni sa ne salveze poate este un semn ca nu are altcineva cine sa o faca in afara de noi ;)

Viata bate filmul :)

Sunt convinsa ca ai auzit treaba asta de multe ori in diverse situatii. 

Eu am auzit-o chiar azi, ultima oara, in timp ce vorbeam cu cineva despre joburi si interviuri. 

Am auzit despre o noua modalitate de sustinere a interviurilor, si anume, metoda ‘enervarii candidatului’. 

Asta presupune un comportament realmente nepotrivit al managerului (deci etapa superioara a procesului de recrutare) in timpul sustinerii interviului. 

Prin comportament nepotrivit, ma refer la indiferenta totala fata de acesta, vorbit la telefon, mancat seminte in fata lui, plimbat prin sala de interviu, practic sfidare. Sau iesit din sala dupa ce ii adreseaza candidatului o intrebare, pus muzica, s.a.m.d. 

Nu, nu vorbesc depsre camera ascunsa sau vreo comedie, ci un caz real care s-a intamplat la o companie de IT din Bucuresti, nu am inteles despre ce job era vorba sau cum s-a incheiat pana la urma acest ‘tip’ de interviu. Insa, am experimentat mai multe tipuri de reactie la auzul acestei intamplari, de la soc si groaza la ras cu lacrimi :))

Iti dai seama sa te duci la un interviu pregatit cum stii tu mai bine, eventual si cu trac, sa presupunem ca-ti doresti extrem de mult jobul pentru care ai aplicat si ai face orice ca sa treci si acest test si, cand colo, te trezesti cu un manager care adopta un astfel de comportament. 

Am intrebat: de ce? care este ideea? nu-i suficient ca treci prin nu stiu cate interviuri, ba mai mult, ti se dau si diverse teste care de care mai stupide? (din punctul meu de vedere)

Ei bine nu, se pare ca este o practica noua, prin care managerii vrand sa-si cunoasca cat mai bine viitorii angajati ii testeaza pe acestia pe toate partile, inclusiv anger management-ul. In felul asta, nu isi doresc sa aiba parte ei sau ceilalati angajati  (deci potentialii tai colegi) de episoade de furie necontrolata care se pot manifesta in diverse moduri :)

Daca ma intrebi pe mine, consider acest tip de testare chiar ok pentru cei care lucreaza direct cu publicul, larg sau clientii companiei, dar pentru un IT-ist (ca tot vorbeam de companii din IT), care oricum sta 8 ore/zi in fata unui calculator intre 4 pereti, chiar nu-i gasesc utilitatea. Poate singura problema ar fi sa nu dea cu calculatorul de pamant sau sa-l arunce pe fereastra, altfel ma depaseste :) 

Acestea fiind spuse, daca ti-am smuls un zambet sau macar ti-am descretit fruntea inainte de culcare ma declar multumita, asa ca iti urez noapte buna :)